Am empatizat cu iarna
Luni, 20 Februarie 2012 01:00
Duminică am empatizat cu iarna. Mi-am luat nepotul - doar unul, că ălălalt a preferat să meargă la un concurs de dans - şi am plecat în Trivale cu sania. Ce feerie! Iată că putem simţi şi altfel, nu doar cum se întâmplă mai în fiecare zi, când ne grăbim să plecăm la serviciu ori ne grăbim dinspre serviciu acasă, trăind o stare de „disperare“, aşa cum o definea cu inocenţă un puşti de vârsta nepotului meu.
Era soare, era cald, copacii păreau furaţi dintr-o pădure de argint, sania aluneca uşor pe pârtie şi-mi convenea să empatizez cu draga de iarnă. Iarnă care, iată, a venit peste noi doar de vreo trei săptămâni, dar cât ne-a dat de furcă, blocând drumurile, îngropând casele în zăpadă până la acoperiş şi lăsând fără hrană oameni şi animale! N-ar fi totuşi momentul acum să vedem cine-i de vină? Natura, cum spun guvernanţii, sau omul, cum zice opoziţia?
Hai să judecăm la rece, că tot nu s-a desprimăvărat şi s-au ridicat temperaturile care vor aduce, inerent, inundaţii.
Mi-am trăit copilăria la ţară şi-mi amintesc de o zi de iarnă când aveam vârsta nepotului meu. Dimineaţa, când m-am uitat afară pe geamul înflorat de ger, am văzut un vapor în curte, din al cărui coş mare ieşea un fuior de fum alburiu. De unde vapor? Am frecat ochiul de geam şi lucrurile s-au mai limpezit. Nu era vapor. Ceea ce credeam eu că este puntea vasului era doar curtea din care tata luase zăpada cu lopata şi o aruncase peste gard, ridicând în jur metereze albe. Fumul ieşea dintr-un cotlon unde tata, om gospodar, instalase cazanul de făcut ţuică, să profite de zăpada pe care o punea în putină pentru răcirea ţevilor de cupru pe care circulau aburii de alcool. Am ieşit şi eu în bătătură - aşa-i spuneam atunci - să mă bucur de dogoarea focului şi am băgat de seamă că vecinul nostru de vizavi, nea Niculae, deja făcuse pârtie pe drum şi până la poarta noastră. Ulterior, nea Andrei, vecinul din deal, a ajuns şi el cu pârtia până la noi, urmat de nea Grigore, care stătea mai jos. S-au luptat cu nămeţii de care vorbea deunăzi Igaş - era în 1954 - n-au stat ca „leneşii“ în casă, cum i s-a părut, tot deunăzi, prim-ministrului Ungureanu. Aparent, motivaţia făcutului pârtiei putea fi şi o gură de ţuică, dar nu era deloc aşa. La ţară, gospodarul n-aştepta atunci să vină primarul să-i facă pârtie în curte, nici măcar pe drum. Punea mâna pe lopată şi pornea la treabă, chiar dacă era duminică. După care mergea la biserică, apoi la cârciumă. Dar nu neapărat pentru băutură, ci ca să schimbe o vorbă cu ceilalţi gospodari. Ţuică avea el şi acasă, dar n-avea cu cine se sfătui, cu cine pune ţara la cale, cum se spune. Avea nevoie de informaţie, de o părere, de un dialog, de luarea unei decizii pentru viitor.
Îmi amintesc că ori de câte ori se strica vremea - şi tata avea semnele lui pentru asta - aducea vitele acasă, nu le mai lăsa în adăpostul din câmp. Nu trebuia să-l avertizeze primarul ori altcineva, fiindcă ştia el bine că dacă se punea zăpada mare nu reuşea să mai ajungă la ele să le hrănească, să le dea apă.
Gospodarii de astăzi din fruntea ţării nu mai trebuie să se ghideze după semne când dă năvală zăpada mare, ori potopul, ori inundaţiile. Sunt informaţi nu de porcul care umblă cu paiul în gură ori de fumul care ia o anume direcţie, ci de o instituţie meteorologică în care ţara a investit bani buni. Sunt informaţi din vreme, pe cât posibil în termeni corecţi, asupra timpului şi ariei de acţiune a fenomenului natural, dar mai mereu şi guvernul, şi ministerul de resort, şi prefectura, şi alte instituţii judeţene cu atribuţii de prevenire şi de intervenţie urgentă sunt prinse pe picior greşit. De ce?
Pentru că, spun eu dacă nu greşesc, nu vrem să învăţăm mai nimic din ceea ce ni se întâmplă rău, luând măsurile ce se impun. Şi aici cred o vină o purtăm şi noi, cei din presă, care nu verificăm dacă, de pildă, primăria din Piteşti ori din Corbeni, să zicem, are cu ce să facă faţă unei ninsori masive ori unei inundaţii ş.a.m.d. Nu verificăm „la sânge“, cum se spune, ne mulţumim cu declaraţiile ministrului ori ale primarului şi cu asta credem că ne-am făcut datoria. Dar nu ne-am făcut-o, cum nu şi-au făcut-o nici autorităţile. Mai toţi ne facem că lucrăm, după care tragem ponoasele acestui stil de lucru inventat pe vremea comuniştilor, când „lucrau“ doi cu sapa şi cinci cu mapa. Noi, fie presă, fie societate civilă, ne mulţumim să bombonim, iar ei, fie politicieni, fie autorităţi, trag chiulul şi jarul pe turta lor, părând că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase când mor oameni din pricina neglijenţei ori incompetenţei lor. Dar gura le miroase al dracului de bine şi ar trebui să se vadă asta când vine scadenţa, adică votul din urnă. Pe care-l introducem noi, de multe ori uitând belele de care am avut parte când la guvernare a fost cutare ori cutare. Or, ar trebui să învăţăm ceva şi din chestia asta cu votul, dacă ei n-au învăţat din cea cu nămeţii ori inundaţiile.
Sursa: http://www.ziarulargesul.ro/index.php/mihai-golescu/am-empatizat-cu-iarna.html
