Pentru maestrul Achitenie, lumea nu poate avea alt inteles decat acela al unui paradis fara sarpe, fara acel instrument al obscuritatii si al indoielii, sursa dintotdeauna a vinii primordiale a fiintei umane.
A vorbi cu acesta despre sensul artei contemporane, nu numai indigena inseamna a rememora acele clipe pierdute ale varstei umanitatii. Fanart a reusit a patrunde o data cu maestrul dincolo de tacerea unui samovar, cu adieri de menuet florentin, in insasi miezul acelor intamplari. Pe urmele lui Georges Bernanos, Petre Achitenie recunoaste faptul ca arta poate dispare doar o data cu omul, crezand precum putini din generatia sa in puterea defetisizatoare a artei, netraversata de viciile grandorii a la Ubu-rex . Veritabil personaj de atmosfera cehoviana artistul isi evoca cu farmec si naturalete desenul destinului, fara arabescuri aluzive sau glose monocorde, stiind ca, in tacerea ei, arta cunoaste chipul adevarului; pentru ea n-au nici un rost veselele prejudecati ale zilei, cum le numea sugestiv Thomas Mann.
La o privire mai atenta in interiorul locuintei sale lucrurile si obiectele, laolalta cu biblioteca, mobilierul si suvenirurile de familie par desprinse dintr-un film tarkovskian, acolo unde amintirile prind aripi, sufletele celor stinsi vorbesc cu urmasii lor prin glasul panzelor sale,iar culorile se transforma in tot atatea oracole. Cand Francisc Sirato marturisea odinioara admiratorilor ca pictura lui nu este neaparat frumoasa, si ca nici nu urmareste acestea, ci doar triumful ideii asupra stilului, el nu facea decat sa reafirme increderea sa in virtutile conceptuale ale artei, dincolo de capcanele inerentelor retete artistice. Acestui ideal i s-a supus si evolutia artistului, sintetizand o intreaga orientare, indeosebi legata de orele tragice ale istoriei, de acel timp al instrainarii si al filistinismului practicat cu dezinvoltura de o multime de acrobati ideologici.
Creatorul veritabil nu va putea proteja astfel, profilul unei arte arbitrare, oricat de triumfatoare ar fi vocea ei. Parasita de acel invelis transcendent arta tinde a fi acoperita, asediata de surprizele exoticului serializat(v. in acest context, supralicitarea valorii unor plasticieni contemporani, aflati sub zodia unei alte facile mitologii pur personalizatoare). Fara sprijinul acestuia lucrarile raman simple obiecte marginale, piese disparate pe tabla de sah a memoriei.Un artist autentic nu sugereaza doar o serie infinita de imagini, ci o stare de constiinta pledand pentru acea deschidere particulara in fata adevarului; el nu poate crede in magia transplanturilor culturale, oricat de atragatoare ar fi ele.
Pe de alta parte, legiunile de delatori de serviciu devin brusc experti in spleen si existentialism a rebours; impreuna cu ei, pompierii se transforma in sumbri cavaleri kafkieni, iubitori de absurd generalizat in vreme ce fostele manechine se comporta tandru-aluziv ca-n Joyce sau Duras, colectionand impecabil iluziile si angoasele altora. Poate de aici provenea si dispretul unui Moravia atunci cand spunea ca lumea n-ar trebui sa foreze doar dupa petrol, dar si dupa sentimente.
Indiferent de tema dezbaterilor, importanta pentru maestru a ramas dezvaluirea acelor zone-limita, acolo unde se disputa sensul si rezistenta unei culturi. Cand Brecht s-a aratat preocupat de destinul lui Galilei, acest fapt n-a insemnat ca a fost doar un simplu arheolog de circumstanta al faimosului personaj. Prin ce ramane un creator precum Petre Achitenie?: prin durabilitatea emotiei. Pledoaria sa pentru autenticitate, nu e altceva decat refuzul, respingerea acelei nivelari a spiritului, inchis in micile apetituri comune. Ele sunt cele ce destrama exercitiul realei concurente. Maestrul Achitenie e unul dintre aceia care a stiut sa invinga defectuoasele marionete ale timpului, prin elevatie atitudinala si sobrietate. La el, memoria cuvintelor, ca si a picturii se suprapune cu aceea a credintei. Fiindca drumurile artei au fost si cele ale propriului sau destin…
