In timpul Primului Razboi Mondial, aceste sate au fost complet distruse – impreuna cu sute de mii de soldati francezi si germani – in timpul bataliei de la Verdun.
Ma plimbam cu cativa prieteni pe o poteca de padure cu muschi prin Fleury-devant-Douaumont, un mic sat cuibarit in peisajul pastoral din nord-estul Frantei. Plouase abundent cu o noapte inainte si o ceata fina inca atarna in aer. Un stol cacofon de pasari s-a ascuns in baldachinul luxuriant de deasupra capului meu, cantecul lor plin de viata juxtapunand linistea adanca a zecilor de mii de soldati necunoscuti care zaceau in pamantul sfintit de sub picioarele mele.
In timpul Primului Razboi Mondial, soldatii francezi si germani au distrus complet noua sate in timpul bataliei de la Verdun, cea mai lunga si una dintre cele mai inversunate batalii de artilerie ale razboiului. In 1916, timp de aproximativ 300 de zile si nopti, trupele au folosit arme uriase – inclusiv infamul „Big Berthas” al Germaniei – pentru a ploua un baraj nesfarsit de obuze peste zona de lupta. Obuzele au contaminat atat de tare pamantul cu plumb, arsen si gaze otravitoare letale, incat Franta a stabilit ca majoritatea satelor nu puteau fi reconstruite. Victime de razboi, se spunea ca „murisera pentru Franta”.
In ultimii 100 de ani, doar unul dintre satele distruse a fost reconstruit. Alte doua au fost partial reconstruite, dar celelalte sase, inclusiv Fleury-devant-Douaumont, se afla nelocuite in Zona Roug e, sau Zona Rosie a Frantei.
Dupa incheierea razboiului in 1918, guvernul francez a considerat 1.200 km patrati de teren neinvecinat langa Verdun prea periculos pentru a fi locuit si prea costisitor pentru a fi reabilitat. Desi nimeni nu locuieste in nicio parte a Zonei Rosii si o mare parte din ea este inca considerata prea periculoasa pentru vizitatori, legea franceza recunoaste satele distruse drept municipalitati – exista chiar si primari desemnati care primesc bani guvernamentali pentru a primi oaspeti si pentru a pastra memoria ce a ramas. Pe langa sate, care sunt deschise pe tot parcursul anului si sunt considerate sigure de vizitat, cateva muzee si alte situri au fost ridicate pentru a-i aminti pe soldatii care si-au pierdut viata pentru tarile lor.
Chiar in afara Zonei Rosii, un mic muzeu privat, Romagne ’14-’18, spune povestile personale din spatele unei colectii mari de suveniruri de razboi. In interiorul zonei, la sud de Fleury-devant-Douaumont, Memorial de Verdun (un muzeu si un memorial deschis in 1967 de guvern) ofera exponate uimitoare care ofera vizitatorilor o imagine de ansamblu mai cuprinzatoare asupra razboiului.
La doar cateva minute de mers cu masina, Necropola si Osuarul National Douaumont contine ramasitele scheletice a aproximativ 130.000 de soldati francezi si germani. Situat pe un deal care cade din necropola si osuar, un cimitir contine o mare de peste 15.000 de pietre albe – crestine, evreiesti si, de asemenea, musulmane, amintesc ca fortele coloniale franceze au jucat un rol esential in infrangerea germanilor la Verdun.
Totusi, desi aceste locuri merita atentie, abia cand am trecut prin transeele din si in jurul lui Fleury-devant-Douaumont am inceput sa simt adevarata amploare a razboiului.
Poteca pe care mergeam era un vechi sant de comunicatii. Odata, soldatii zburau inainte si inapoi de-a lungul cararii purtand mesaje intre buncare. Astazi, stalpi vechi de ciment inca marginesc unele portiuni ale traseului, care este amenintat constant de a fi inghitit de padure. Deodata, poteca s-a terminat si am ajuns intr-o mica poiana.
„Fii atent”, ne-a avertizat ghidul nostru, istoricul Guillaume Moizan, aratand spre franghii rasucite de metal ruginit care ieseau din pamant ca niste radacini. Stateam deasupra ruinelor unui buncar. Pietre mici si ace de pin erau imprastiate peste muschiul care acoperea structura. Moizan a luat o piatra si mi-a dat-o. Am fost surprins de greutatea lui.
Pasarile de deasupra capului tacusera. Imi simteam inima batand in piept in timp ce ma uitam la amestecul de metal, muschi si ace de pin de pe buncar. O singura floare mica, roz, a crescut in mijlocul tuturor. In acest memorial in aer liber, viata gaseste o cale.
Unii istorici numesc batalia de la Verdun „masina de tocat carne”: barbatii sanatosi au fost impinsi in lupta doar pentru a fi masticati si sfasiati de masina infometata a razboiului. Relatarile de prima mana ale bataliei mentioneaza ca cerul, plin de fum acre, era animat noaptea de un foc de artificii infiorator de scoici albastre, galbene si portocalii. Mortii nu puteau fi scosi de pe campul de lupta, iar soldatii in viata au fost obligati sa doarma, sa manance si sa lupte langa cadavrele putrede si putrede ale prietenilor lor.
Stand in padure, era greu de imaginat macelul. Conducatorul bataliei, seful de stat major al armatei germane, Erich von Falkenhayn, incercase sa puna capat intregului razboi sangeros fortandu-si inamicul intr-o capcana in care „fortele Frantei vor sangera pana la moarte”, dar, in acest proces, el de asemenea, aproape ca si-a sangerat propria armata. Impreuna, ambele parti au suferit aproximativ 70.000 de victime pe luna – sau un total de peste 700.000 (se crede ca intre 80.000 si 100.000 dintre morti raman inca pierduti in padure).
Jean-Pierre Laparra, primarul orasului Fleury-devant-Douaumont, ajuta la pastrarea in viata a fantomelor din razboi. Strabunicul sau s-a stabilit in sat in 1909, dar a fost evacuat impreuna cu sotia sa dupa ce razboiul a cazut asupra lor in 1914. Fiul lor – bunicul lui Laparra – a ramas in urma sa lupte.
Din Fleury-devant-Douaumont nu a mai ramas nimic, cu exceptia ruinelor de piatra ale fundatiilor catorva cladiri. Laparra, care locuieste in apropiere, conduce adesea vizitatorii din intreaga lume pe o poteca subtire care a fost construita peste ruine. Pe parcurs, el puncteaza diverse repere: bacania, turnatoria, fierarul. El vorbeste despre cum traiau locuitorii si noteaza unde mergeau copiii la scoala.
Satele din Zona Rosie „sunt simbolul sacrificiului suprem”, a spus Laparra. „Trebuie sa stii intotdeauna ce s-a intamplat in trecut pentru a evita sa-l retraiesti. Nu trebuie sa uitam niciodata.”
Dupa incheierea razboiului, ghinde si castane au fost stranse de pe campul de lupta devastat si trimise de primarul din Verdun in Marea Britanie, ca amintiri ale bataliei dintre soldatii francezi si germani. Un cuplu au fost plantati in Gradinile Botanice Regale, Kew, iar altii au fost urmariti in diferite terenuri din Regatul Unit. Astazi, acesti copaci se inalta deasupra pamantului.
In satele fantoma din Zona Rosie, natura infloreste si ea. In deceniile de dupa razboi, milioane de puieti – inclusiv mii de pini austrieci dati ca reparatii de razboi de Viena – au fost plantati in si in jurul santurilor cu cratere. Astazi, acesti pini puternici impart pamantul cu unele dintre aceleasi specii de stejar magnific si castan de cal care si-au facut drum spre Marea Britanie.
Olivier Gerard, directorul Fundatiei Osuarului Douaumont, precum si primarul orasului Douaumont (un alt sat distrus, situat chiar la nord de Fleury-devant-Douaumont) – imi spune: „Natura si viata gasesc intotdeauna o cale”.
Pe parcursul unui secol, copacii au absorbit suficienti contaminanti din pamantul toxic pentru a permite altor specii de flora sa prospere, iar pamantul este plin de viata. De fapt, peisajul rural bucolic al Zonei Rosii se transforma intr-o zona verde, desi cu niveluri de arsen in sol de pana la 35.000 de ori mai mari decat in mod normal, padurea nu este nici pe departe curata.
Trebuie sa stii intotdeauna ce s-a intamplat in trecut pentru a evita sa-l retraiesti
In timp ce mergeam, Moizan s-a oprit, s-a aplecat si a smuls o bucata de metal de pe pamant: o furculita. Ploaia din noaptea precedenta spalase stratul superior de sol, dand resturi de la razboi. Pe langa scoici, au aparut uneori etichete de caine, casti si chiar oase. Ne-am uitat cateva clipe la furculita si m-am intrebat cui ii apartinea. Varsta medie a soldatilor care s-au inrolat in Primul Razboi Mondial era de 24 de ani. Fiul cuiva a mancat odata folosind acea furculita. Poate ca l-a folosit si pentru a manca ultima sa masa.
La marginea padurii, am ajuns la o mica capela, construita dupa terminarea razboiului, ca loc de rugaciune si de amintire a mortilor. Ne-am plimbat in jurul ei si am fost fascinat. Este singura cladire de kilometri intregi si mi-am amintit de o rima pe care mi-a invatat-o tatal meu vitreg, un pastor, cand eram copil mic.
„Iata biserica”, a spus el, in timp ce isi ascundea degetele in maini. Apoi, ridicand doua degete in forma de triunghi, a continuat: „Iata turnul”. In cele din urma, in timp ce isi deschidea mainile si flutura degetele, el a exclamat: „Deschide usile si vezi toti oamenii!”
Privind la biserica, am simtit ca vad fantomele oamenilor care locuiau candva in zona. La plecare, un batran a trecut incet pe langa noi pe poteca. Cine este el, m-am intrebat? Un descendent al unuia dintre soldati? Sau poate un soldat retras dintr-un alt razboi, acolo pentru a aduce un omagiu fratilor sai? M-am uitat inapoi la barbat, spre biserica si mai departe, spre padure, care se legana in vant peste campul de lupta cu cratere. Soarele rasarise sus peste copaci, iar padurea era scaldata in lumina aurie. Am observat un numar de mesteacani tineri care stateau impreuna ca niste niste niste niste slujbe, cu frunzele sclipind.
Mi-am dat seama ca inca mai car bucata de carapace pe care mi-o daduse Moizan la buncar. Am lasat-o sa cada puternic la pamant cu o lovitura moale. De undeva din ultimele vestigii de ceata de deasupra padurii, un stol de pasari si-a luat zborul. Aerul era punctat de un val nebun de pene, iar apoi sufletele minuscule s-au ridicat si au disparut in lumina.
