Procesul (1962, Orson Welles) este una dintre cele mai mari adaptari cinematografice ale unei opere literare. Regizorul nord-american recupereaza resursele folosite in filmele anterioare — in special Citizen Kane, cu jocurile sale dimensionale — si le aplica perfect unei povesti care cere expresionism ridicat. Nu este de mirare ca a fost considerat acesta cel mai bun film al sau si cel care ii daduse cele mai mari satisfactii. Aici a avut din nou stapanirea deplina a lucrarii sale, iar asta este ceva ce se vede in fiecare dintre fotografiile sale orbitoare, in fiecare detaliu al inspiratiei sale. 

Daca comparatiile sunt odioase, iar cele ale adaptarilor cinematografice cu atat mai mult, aici, dimpotriva, contrastul dintre opera lui Kafka si filmul lui Welles nu produce decat admiratie complementara. Ca in orice traducere buna, filmul este inspirat din roman, dar limbajul si unele dintre solutiile sale sunt foarte unice. Daca am indeparta sunetul si am renunta la dialoguri —care ar fi, impreuna cu intriga de baza, datorii fata de opera originala—, am percepe totusi puternic esenta kafkiana.

O situatie absurda infinit de tulburatoare

Procesulpovesteste o situatie absurda infinit deranjanta. Un cetatean, a carui viata pare a fi imaculata, este arestat brusc fara a fi informat despre motiv. Se produce astfel o dubla gravitate: aceea a amenintarii unei pedepse al carei grad de severitate este necunoscut si ceva poate si mai nelinistitor, si aceea a neavarii dreptului de a cunoaste infractiunea de care este acuzat. Aceasta ultima consideratie este decisiva pentru interpretarea partinirii pe care o dobandeste aceasta poveste. S-a spus ca angoasa lui Josef K. este angoasa existentiala care il afecteaza pe omul modern. De asemenea, ca, intre personaj si Legea, se stabileste o confruntare inegala. Cert este, si pe care Orson Welles il surprinde foarte bine, este ca ne confruntam cu un barbat identificat ca fiind susceptibil de a fi acuzat pentru orice detaliu al existentei sale.

Alegerea Adagio-ului lui Albinoni ca tema principala a coloanei sonore mi s-a parut mereu curioasa. Nu o muzica uluitoare, delirante, ci una aparent moale, frumoasa, simpla, asociata cu dulceata, dar nu lipsita de o anumita melancolie, de parca ar fi povestirea unei povesti fericite care se stinge in tunelul deja bine intrat al unui intuneric. viitor. Adaptarea lui Anthony Perkins la personaj este perfecta. Aceasta raspunde provocarii cu o atitudine impecabila, care este sfasiata intre o nedumerire inacceptabila si o rebeliune care cu greu se odihneste. Este aceasta pozitie a lui Josef K., mentinuta in ciuda tuturor acelor metode de tortura psihologica aplicate asupra lui, demna de a fi ridicata la categoria eroismului, desi aici acel om nu are de ales decat sa se prezinte ca fiind oarecum darapanat.

Orson Welles joaca rolul unui avocat bolnav: bolnav poate de indiferenta lui aroganta, de puterea sa succinta, dar marita. Resedinta extinsa in care traieste este imitatia scenariului labirintic in care greutatea Legii cade asupra fiintelor desemnate, prinse in capacitatea lor de nenorocire. Deschizand usa uneia dintre camerele sale, Josef K. se ciocneste de un barbat care sta pe un pat care il priveste cu o tristete disproportionata. Este Bloch, personificarea omului dezarmat de o descalificare pe care o presupune absoluta, o provocare la ceea ce este mai tipic fiintei sale, si care ofera spectacolul unei supuneri obscene care nemultumeste chiar si pe cei care o promoveaza. 

Josef K este acuzat de insolenta, pentru ca nu se teme de om la om, pentru ca nu admite acea conspiratie cu care se urmareste stabilirea unei realitati sufocante. In calatoria sa judiciara, el descopera o lume ascunsa in care locuiesc zeci de barbati tacuti, ale caror morale sunt distruse de un sentiment incert de vinovatie. Este puterea capitala a unei lumi ilogice care ii strange impotriva reducerii lor la fel de involuntare ca complice. Si Biserica nu este mantuita de apartenenta la acea retea de hartuire, ci mai degraba, ca contributie la teroare, ea prezinta umbra presupusului pacat originar. Preotul care incearca sa dea prelegeri lui Josek K. este respins cu furie de Josek K., indemnandu-l sa nu-l numeasca „fiul meu”.

Titorelli, influentul pictor al judecatorilor si avocatul detestabil, la care a fost condus Josef K., ii ofera doar posibilitatea a doua alternative realizabile: o amanare a procesului sau o „aparenta achitare”. Aceasta din urma nu este altceva decat o sentinta care consta in posibilitatea permanenta ca procesul sa fie reluat. Omul acela, un indubitabil complice al puterii, crede ca stie ceea ce identifica ca fiind specia de vinovati: „Pentru cei care au ceva experienta, nu este greu sa deosebesti un inculpat de o multime uriasa. Au ceva special. Cu totii suntem atrasi de ei, chiar si o creatura la fel de dezgustatoare ca Bloch.” Iar cand Josef K., care nu rateaza nicio intentie reala a temnicerilor sai, il confrunta, el ii spune: „Poate ca ma razgandesc. Purtarea lanturilor este mai sigur decat a fi liber.”

Josek K. nu admite aceste dezechilibre apasatoare in relatia umana: „Cine poate spune ca un barbat este vinovat? Toti suntem barbati, unul si altul”. Dar, cumva el este atras de acea putere, il vedem inconstient dandu-se in fata scenariilor teribile. Nu este condus de forta. Detentia lui reala a fost doar patrunderea in casa lui a doi oficiali. Tot ce vine dupa, toate incaperile coplesitoare prin care trece, calca din proprie vointa pentru a lamuri ignominia cu care a fost trezit in acea dimineata, dar singurul lucru pe care il gaseste este o confirmare a absurditatii care il copleseste.

Welles conduce o poveste bazata pe vis intr-un mod perfect echilibrat. Pe de o parte, scenariile: tavanul foarte jos al camerei in care locuieste Josef K, maretia treptelor, a usilor instantelor, dementa instalata in ochii inculpatilor anonimi, precum si, in diferite moduri, in personajele principale. Dar toata acea putere expresiva, acea betie indurerata cu care personajele se misca si se exprima, nu ajung la extrema unui grotesc inoportun, ci mai degraba reflecta in ele excesul concomitent de oameni supusi unei prostii irespirabile.

Nu exista solutie pentru el. Totul contribuie: starea de spirit autoritar care il observa, diversele intruziuni, afrontul moral, seful biroului, proprietara, suspiciunea, acuzatia voalata. Josef K. este incercat sa se convinga ca nu poate inceta sa fie vinovat, sa nu stie cu adevarat ce, sa faca lucruri gresite sau sa le poata face. Nu doar politia, ci si fiecare reprezentare individuala a lumii este cea care o pune sub semnul intrebarii. 

Rebeliunea lui Josef K. se confrunta cu argumente nebunesti. Dialogurile kafkiene duc la subestimari obscure. Reactiile celorlalti sunt intotdeauna neasteptate. Un oficial de judecata, interpretat de Elsa Martinelli, vrea si el sa-l seduca. Sexul este prezentat ca o propunere pentru o scurta evadare, o capcana seducatoare, ca un element mai integrat in reteaua inexplicabila care continua sa-l apuce fara incetare.

Extravaganta, labirinturile surprinzatoare duc la ceea ce pare a fi un infinit terifiant, dar asta cu siguranta nu va fi altceva decat calea spre disparitie. Unul dintre acei barbati cenusii care il hartuiesc, scapa: „Incerci sa fii o victima a societatii?” Si Josef K. raspunde: „Nu, doar un membru al ei”. Dar aceasta este cea mai mare rebeliune, aceea de a incerca sa fii cineva mai mult decat oricine altcineva, o fiinta dispusa sa joace jocul delicat al libertatii.