Un artist al duratei – Eugen Craciun si jocurile imaginarului 

Categories CulturaPosted on

Un paradox al existentei este acela ca maturitatea obtinuta printr-o indelunga experienta coincide cu reliefarea unei stari de gratie ce elibereaza sensibilitatea de servitutile si despotismul mijloacelor de expresie, facand posibila dobandirea (in opera) a tineretii ideale, neatinsa de aspra curgere a timpului.

Amestec de incandescenta naturalete si reverie glaciala a livrescului, arta lui Eugen Craciun se alimenteaza dintr-un motiv singular: trairea melancolica, cu nuante vermeriene, a stralucirii universale, de la obiectele spatiului inconjurator la sferele abstracte ale spiritului. Atmosfera picturii craciuniene e una de celebrare a nostalgiei sclipitoarelor vremuri arthuriene, sau cum spunea Chateaubriand in memoriile sale, a vietii crepusculare din provinciile sufletului. Precum la poetii manieristi reflectia picturala e asimilata firesc naturii, cunoasterea fictiva premerge cunoasterea reala. Nascuta sub zodia echilibrului, pictura sa ( asemeni graficii sau artei decorative) presupune o viziune in care muzicalitatea, eufonia cromatica devin principii subterane ale peisajului operelor.

S-ar putea spune ca, inflorescenta gandului cu regulile lui traduse intr-un cod geometric favorabil metamorfozelor sau reversibilitatii este idealul secret al acestei maniere picturale ( distingandu-se aici compozitii realizate in ulei, pastel,sau guasa). Preocupat de evolutia formei interioare a lucrarii artistul opereaza cu elemente geometrice primordiale ( cercul si sfera), incercand astfel sa guverneze o suma a reprezentarilor plastice. Personajele autorului ca intr-o vasta panorama cinematografica- cauta o anume topica, in care sa se poata reflecta insasi aceasta tandrete a formelor. Dimensiunile spatiului l-au atras pe Eugen Craciun cu precadere, pe urmele expresionistilor, dar acest lucru nu poarta cu sine germenele unei sciziuni intre ratiune si sensibilitate. Dincolo de cautarile in maniera suprarealista, realitatea traita, ca si oniricul se converteste in semn ( precum altadata la Derain) .

Pe de alta parte, lumea insasi se imparte asemeni unei flori, urmand asadar o traiectorie naturala. Ce insemna oare pentru artist a sacrifica pamantescul pe altarul ideii? Insemna poate, a mineraliza emotia, glasul dorintei, a o inscrie in acel cristal al stingerii, al nostalgiei varstelor trecute. Tablourile craciuniene recheama o umbra aurita si in acelasi timp arhaica a naturii umane. Neostentativ, sub bolta meditatiei sau in solitudinea cu ecouri de efigie medievala, E.Craciun reface drumul omenescului dintr-un fragmentarium de gesturi, de atitudini aproape insesizabile. Tot ceea ce e dramatic-acordurile lui cromatice fauviene, de rosu si aur- surprinse in linia vietii afective este transplantat in rama unor privelisti-sinteza, sursa de peisaj atemporal, sau himeric.

Astfel privite, panzele artistului se epicizeaza, generand povestiri. In cuprinsul lor se pot citi intamplari cu figuri livresti: dansul astrelor, focul, umbra, orele, oglinda, visul, oul originar, pasarea, soarele, ceasul, anotimpurile, s.a. Asadar, o suma de cuvinte-sigiliu, decisive in ordinea psihologica a formelor, al intruchiparilor in care personalitatea maestrului e omniprezenta. Precum la Mallarme , la Eugen Craciun eul isi foloseste propria reflectare in compozitii, asemeni unei medieri ce ii va permite sa se cunoasca pe sine. Rezida aici atitudinea salvatoare a reflexivitatii.

Arta lui Eugen Craciun e din acest unghi, marturia sau documentul unei dezvaluiri. Ea atesta in egala proportie dorinta spiritului de expansiune, cat si puterea sa de a modifica formele, transformandu-le intr-o utopie personala, intr-un analgezic al fiintei ultragiate. Destinul sau in contemporaneitate echivaleaza cu o iesire in largul unei mari hiperboreene, acolo unde navigatorii se pot servi numai de instinct, pentru a se-mpotrivi cetii. A risipi vocile cetii prin intermediul picturii a insemnat pentru Eugen Craciun a lupta pentru salvarea fiintei.