Se stie ca este basarabeanca si acest lucru face aproape implicit faptul de a fi si frumoasa si talentata, dar, in opinia sa, toti oamenii care au suferit si au fost chinuiti dau tot ce e mai bun in ei, toate calitatile.

“Romanii sunt foarte talentati, in general”, si sunt de acord cu aceasta parere pentru ca vine de la cineva care a vazut si tara, si lumea intreaga. Intoarsa recent dintr-un turneu in Spania, ce a avut ca scop sa-i aduca pe romani la teatru, Stela Popescu isi exprima entuziasmul fata de aceasta actiune, care a avut menirea de a mentine acolo atmosfera de acasa si de a-i dirija pe oameni spre lucruri frumoase.

“Imi place frumosul, chiar si daca ma incurca”

Dragostea Stelei Popescu pentru teatru este strans legata de dragostea pentru frumos, in general. “Imi place frumosul chiar daca ma deranjeaza. Lucrurile vechi raman intotdeauna frumoase. Lampa aceea de acum 80 de ani niciodata nu se demodeaza”, imi spune aratandu-mi o veioza veche cu abajur. “As fi putut fi designer, pentru ca-mi place sa aranjez case. Cateodata poate ma injura lumea, dar cand mai intru in casele oamenilor imi dau cu presupusul despre cum ar trebui aranjate lucrurile. Am mereu discutii cu fiica-mea pe tema asta. La mine un lucru trebuie sa fie in primul rand frumos, chiar daca ma incurca si ma lovesc de el prin casa. Totusi, daca acolo e locul lui, prefer sa-l ocolesc decat sa renunt la el. Mi-ar fi placut sa fiu designer vestimentar. In copilarie am desenat, am pictat, dar, fiind lucruri care nu-mi ofereau o satisfactie imediata, am optat pentru actorie”.

Calitatile actoricesti si le-a manifestat in copilarie, la scoala, cand spunea multe poezii lungi. “Am avut o memorie extraordinara si de aceea invatatoarele mele ma puneau intotdeauna pe mine sa spun poezii, eram vedeta numarul unu si mai faceam si fasoane uneori, dar invatam poezii interminabile”. Stela Popescu crede ca se indragostesc de teatru in primul rand acei copii care vad teatru, le place si doresc sa devina actori. “Acum televizorul este cel care ii atrage pe tineri. Pe mine m-a atras teatrul din Brasov “.

“Despre mama s-ar fi putut scrie carti”

Dificultatile din timpul razboiului i-au schimbat perspectiva asupra vietii si au invatat-o sa aprecieze frumosul, sa fie intelegatoare si buna camarada. “Eram o fire disciplinata, asta si pentru ca mama mea era un tiran. Imi spunea mereu: “Ce stii tu? Mama stie!”. Era autoritara, dar asprimea ei era educationala. Nu m-a deranjat cum s-a purtat mama cu mine. Am inteles ca este spre binele meu. Timpurile erau atat de nenorocite, incat legatura dintre noi era foarte puternica”.

Frumoasa si fermecatoare astazi, afirma ca nu a fost asa si in copilarie, cand mama – care era si profesoara de lucru manual – ii facea rochite frumoase, pe care le rupea batandu-se cu baietii. “Mama era foarte cocheta, dar eu nu seman cu ea, ci cu tata. Si mie imi plac hainele frumoase, dar nu le imbrac. Le cumpar si le tin in dulap. In copilarie eram cam baietoi, ieseam din casa, ma bateam cu baietii si veneam cu hainele frumoase rupte. Jucam fotbal cu baietii, ei imi admirau picioarele, dar pe mine nu ma interesa. Prea cocheta n-am fost de felul meu. Am fost precisa in sentimente, in ceea ce-mi placea, dar nu incercam sa tentez. Preferam sa fiu camarada si am cules mereu ce mi-a placut”.

Nu a tinut foarte mult la aprecierea totala a barbatilor, poate si pentru ca nu era o perioada favorabila. “Sexualitatea nu era prea dezvoltata, pentru ca oamenii nu si-o dezvaluiau prea usor. In perioada mea, in televiziune, daca doi oameni se simpatizau, unul dintre ei disparea”. Ca majoritatea parintilor, nici mama Stelei Popescu nu s-a apropiat usor de profesia asta. “Li se parea ca e o viata usoara, nu intelegeau. Mama a inteles totusi, numai ca eu eram un copil bolnavicios, iar ea se temea de aceasta profesie, pentru ca o considera o profesie de noapte, cu praf de scena, cu efort, ceea ce este adevarat.

Desi era copil de taran, era o femeie foarte desteapta, o femeie despre care se pot scrie carti. “Nu e pentru tine lumea asta”, imi spunea. “Ea vazuse filme americane in care jucau femeile acelea superbe. Eu nu eram asa, pentru ea eram , nepieptanata mai mereu, i se parea ca nu mi se potriveste. Ar fi dorit sa fac Dreptul sau Medicina. In profesia noastra se mai spune cateodata ca “te-ai facut artist pentru ca nu ti-a placut cartea!”. Ei bine, nu este asa. Actoria este o meserie extraordinara, iar in zilele noastre nici nu se mai poate face fara scoala. Doar sa aiba cineva un talent cu totul si cu totul iesit din comun. Din pacate, acum se da prea putina importanta invataturii, iar pentru a ajunge artist longeviv trebuie sa ai o baza serioasa”.

“Am investit in sufletele oamenilor ca intr-o banca”

In perioada Revolutiei, cand lucrurile devenisera incerte pentru artisti, o colega i-a spus la un moment dat sa nu se supere daca spectacolele sale nu vor mai avea succes. “Am fost putin socata pe moment. Noi facusem seria Boema, care era un spectacol absolut de dreapta, in care criticam serios regimul. Mi-am spus ca, orice ar fi fost, am jucat atat de mult, aveam 30 de ani de cariera, am devenit actrita odata cu infiintarea Televizunii Romane, asa ca puteam oricand sa fac altceva. Am jucat in toata tara, in toate cotloanele si sunt mandra de asta, pentru ca eu cred ca fiecare om are dreptul o data in viata, sa vada un spectacol pe viu. Este atat de emotionant! Dupa aceea iti vei dori toata viata sa mergi la spectacole. Revolutia nu a dat talent nimanui. Artistul nu trebuie sa serveasca politica, ci sa fie independent si sa joace pentru toate categoriile sociale, nu pentru cei putini care momentan isi servesc doar propriul interes. Noi am ramas in atentia publicului pentru ca am investit in sufletele oamenilor ca intr-o banca. Munca noastra, seriozitatea si sinceritatea, lucrurile pe care le-am spus au avut masura, calitate, iar marea noastra sansa a fost ca am avut un autor care a avut coloana vertebrala”.

Mihai Maximilian, sotul Stelei Popescu, a fost o personalitate cu totul aparte, un om discret, dar foarte talentat, ce provenea dintr-o familie de artisti. “Ne spunea ca nu-l intereseaza sa iasa in fata, ci ca ceea ce facem noi sa aiba succes. El nu putea scrie altfel decat cu fond. Era de fapt un dramaturg, scria poezie, dar se simtea in elementul sau scriind cuplet satiric sau cantece cu inima si cu durere. Avea niste convingeri pe care nu si le trada niciodata si nu poate scrie oricine asa. Nu orice lucru la care te pufneste rasul este umor. Sa apari pe scena, sa spui lucruri care sa convina tuturor sau chiar sa critici pe unii din sala este insa ceva. Ca sa poti face o satira adevarata si puternica trebuie sa intelegi cum se misca lumea in jurul tau, sa intelegi unde este adevarul. Capacitatea reala a unui autor este de a decanta acest adevar. Asa te apropii de Caragiale. Puisor a avut conduita aceea care ne-a ajutat pe noi sa avem coloana dreapta, ne-a dirijat si ne-a invatat ce e bine si ce rau. Suferim foarte mult ca nu avem un autor”.

Imi spune ca munca i s-a parut mereu usoara, dar problema reala este ca actoria e o profesie obsedanta. “Oriunde te-ai duce in lume, te gandesti numai la asta. Foarte frumoase turneele noastre, dar indeobste, nu gustam nici jumatate din ele, pentru ca de dimineata pana seara nu facem decat sa ne gandim la faptul ca seara ne intalnim cu spectatorii si seara trebuie sa iasa bine. Este o profesie care te obsedeaza de dimineata pana seara si nu-ti da pace nici macar in somn. Este o munca permanenta cu propria fiinta, de a fi prezent si aproape de spectatori orice ti s-ar intampla, sa te poti uita in ochii lor fara teama. Eu cred ca exista niste unde biologice care se transmit intre spectator si artist, niste energii care te pot influenta. Din acest punct de vedere este o profesie grea. Marii actori au capatat incredere in ei pentru ca au vazut din reactia publicului ca e bine ceea ce fac”. Colaborarea cu Alexandru Arsinel a inceput cu ani in urma si s-a pastrat datorita faptului ca amandoi sunt gospodari, familisti si iubesc teatrul.

Confirma ca energia pe care o transmite o are si in realitate, dar ii lipseste cu desavarsire timpul liber. “Sunt tot timpul pe drumuri. Noi, artistii, nici nu stim sa ne odihnim, asa ne tine in picioare meseria. Daca pleci undeva, dupa cateva zile nu-ti mai place nimic. Odihna pare plicticoasa, in schimb, daca ma trezesti la doua noaptea si ma duci la Satu-Mare, merg fara nicio problema. Secretul este sa te indrepti in viata catre ce iti place, pentru ca asa totul devine usor, altfel te inhami pe viata la o povara prea grea si chinuitoare. Cand intri pe culoarul care ti se potriveste, totul devine minunat”.